Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici !, exclama odinioara Petre Tutea. Si intr-adevar, ce pustie ar fi campia care insoteste raul Crasna in curgerea lui lina catre care vesnicii, daca n-ar strajui in mijlocul ei un asezamant monahal ca o rugaciune inflacarata si neintrerupta, care risipeste prin sfintenia lui intreaga monotonie a campiei.

Aici, unde in prezent se afla Sfanta Manastire Teghea, nu exista pana in vara anului 1995 decat o campie verde si o traditie in popor care amintea de vietuirea in aceasta zona a unui pustnic smerit si nevoitor, candva in jurul anului 1300. Inflacarati si incurajati de amintirea vietii sfinte a acestui om al lui Dumnezeu care traise cu multe secole inainte si dornici de a reinvia in prejma lor marele ideal al desavarsirii crestine, localnicii au propus infiintarea unei manastiri in afara satului, in locul denumit popular Sen-Rit, adica Loc Sfant, acolo unde se aflase, probabil, vatra vechii sihastrii.     

Cu acordul Episcopiei, in vara anului 1995, S-a pus piatra de temelie a actualei manastiri de maici, reinodandu-se astfel firul traditiei strabune pentru acest mic sat transilvanean.

Cu mari eforturi si sacrificii, cu ajutorul Bunului Dumnezeu si cu sprijinul credinciosilor, soborul de maici a reusit sa ridice aici un adevarat complex monahal care cuprinde: o bisericuta de lemn in stil maramuresean, un altar de vara, o casa monahala cu doua nivele si cu un Paraclis incorporat, precum si atelire de pictura si croitorie in care, impletind munca cu rugaciunea, vietuitoarele manastirii isi dovedesc priceperea si rabdarea specifice vietii monahale.

Cine poposeste pentru a se ruga sau cel putin pentru a admira linistea, parca cereasca, a manastirii, nu poate pleca fara bucuria sufletului odihnit in duhul rugaciunii care se implineste aici continuu si fara ca o scanteie de nadejde sa se aprinda in inima apasata de povara necazurilor si a durerii.     

Rugandu-se in Sfanta Biserica, sarutand cu credinta racla cu particele din moastele celor 40 de sfinti mucenici care au patimit in Iezerul Sevastiei, ale Sfantului Ghelasie de la Rameti, precum si ale cuviosilor Vichentie Malau si Antim Gaina, participand la sfintele slujbe patrunse de duhul evlaviei si al smereniei monahale, ascultand fosnetul copacilor si trilurile minunate ale pasarilor, calatorul ostenit pe marea vietii descopera in interiorul lui acea farama de credinta, acoperita, poate, de negura prea multelor griji lumesti si regasind-o, primeste in inima acea bucurie cereasca a nadejdii si a pacii sufletesti de care inseteaza atat de mult omul zilelor noastre.