Din cele mai vechi timpuri s-a pastrat obiceiul de a posti o zi inaintea unor sarbatori mai mari sau in unele zile care aminteau fapte sau evenimente nefericite din istoria sfanta a mantuirii, pentru ca astfel credinciosii, priveghind in post si rugaciune, sa intampine si sa serbeze cu vrednicie sarbatorile respective si sa participe in duh la suferintele pe care le comemoreaza acele zile. 
Excluzand zilele de miercuri si vineri, cand se tine post complet de obicei pana la orele 3 dupa amiaza, crestinii tineau cu post zilele dinaintea Pastilor. Acest post era general, dar durata lui varia. In unele Biserici se postea o zi, in altele trei, in altele cincizeci de ore. In secolul al III-lea, postul s-a lungit la 6 zile, ca putin mai tarziu sa ajunga la 40 de zile.
In unele Biserici din Apus, intre care si Roma, s-a introdus din secolul III obiceiul de a posti sambata, in amintirea sederii Mantuitorului in mormant si ca pregatire pentru impartasirea de duminica. Acest obicei s-a introdus prin opozitie cu iudeii, care aveau in sabat zi de sarbatoare si de bucurie. Postul de sambata era un "adaus". Bisericile orientale nu l-au adoptat si mai tarziu sinodul quinisext (692) l-a interzis (canon 55).
Mesele comune numite agape (dragoste), erau de regula mese cumpatate (probabil cu paine, peste, fructe, vin). Agapele aveau un rol important in viata crestinilor, prin ajutorul ce se da celor saraci si prin spiritul de comunitate in dragoste, pe care-l intretineau.
Pliniu cel Tanar, spune ca aceste mese erau luate dimineata, dupa adunarea euharistica duminicala. Se constata astfel separarea timpurie a agapei de cultul propriu-zis. Agapele aveau loc fie la (sau langa) biserica, fie in case particulare, la crestinii mai instariti. Saracilor li se dadeau de la agape alimente si acasa. Din mese comune, agapele au ajuns mese date sarmanilor.